Hoțul de cărți - Markus Zusak - recenzie

                  Hoțul de cărți

                                         de markus zusak

Australian de origine, Markus Zusak a crescut ascultând poveşti despre Germania nazistă, despre bombardarea oraşului München şi despre evreii care erau mânaţi spre lagăre prin micul oraş natal al mamei lui.A ştiut dintotdeauna ce poveste voia să aştearnă pe hârtie.

   „Hoţul de cărţi" trebuia să fie o carte mică, doar circa o sută de pagini. În copilărie tot auzeam poveşti despre München şi Viena din timpul războiului, când părinţii mei erau copii. Două dintre poveştile spuse de mama m-au marcat. Prima era despre bombardarea Münchenului şi a cerului în flăcări, despre cum totul devenise roşu. A doua era despre ce văzuse ea...Într-o zi a auzit un zgomot infernal venind de pe strada principală şi când a fugit să afle ce se-ntâmpla, a văzut cum erau mânaţi evreii spre Dachau, spre lagărul de concentrare. În ultimul rând se afla un bătrân, numai piele şi os, care nu reuşea să ţină pasul. Un băiat a văzut asta şi a alergat spre el, dându-i o bucată de pâine. Bătrânul a căzut în genunchi, i-a sărutat băiatului picioarele şi i-a mulţumit... Dar un soldat a observat scena şi s-a apropiat, smulgând pâinea din mâna bătrânului şi biciuindu-l pentru că o acceptase. Apoi l-a fugărit pe băiat şi l-a lovit şi pe el. O clipă în care au existat laolaltă bunătate nemaipomenită şi cruzime inimaginabilă, care mi s-a părut o descriere excelentă a naturii umane. Când mi-am amintit de aceste două poveşti mi-am dorit să le includ într-o carte mai mică, după cum spuneam. Dar rezultatul a fost „Hoţul de cărţi", care a ajuns să însemne mult mai mult pentru mine decât mi-aş fi putut imagina vreodată. Indiferent ce s-ar spune despre carte, de bine sau de rău, eu ştiu că este ce am putut da mai bun din mine, şi nu cred că un scriitor poate să-şi ceară sieşi mai mult de atât.(markus zusak)

     Este anul 1939. Germania nazistă. 

Ţara îşi ţine răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată

 mai mult de lucru, şi va deveni chiar mai ocupată.

     Liesel Meminger şi fratele ei mai mic sunt duşi de catre mama lor să locuiască cu o familie socială în afara oraşului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub şoapta unui singur cuvânt nefamiliar - Kommunist -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băieţelului şi o observă pe Liesel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate. Lângă mormântul fratelui ei, viaţa lui Liesel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parţial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greşeală, şi este prima ei carte furată. 

     Astfel începe o poveste despre dragostea de cărţi şi de cuvinte, pe măsură ce Liesel învaţă să citeasca cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cânta la acordeon. În curând, va fura cărţi de la incendierile de cărţi organizate de nazişti, din biblioteca soţiei primarului, şi de oriunde le mai putea găsi.

    Hoţul de cărţi este o poveste despre puterea cuvintelor de a creea lumi. Cu o scriitură superb măiestrită şi arzând cu intensitate, premiatul autor Marcus Zusak ne-a dăruit una dintre cele mai durabile poveşti ale timpurilor noastre.

O ALTĂ FAȚĂ A ADEVĂRULUI

„Probabil că este corect să spun că, în toți anii în care Hitler a fost la conducere, nici o persoană nu a fost capabilă să-l servească pe Führer la fel de bine ca mine. Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc și posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit în momentul potrivit. Consecințele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor și în cel mai rău. Văd urâțenia și frumusețea lor și mă întreb cum poate ceva să fie în două feluri în același timp.”

Un schelet acoperit de o mantie neagră și un craniu care rânjește la noi cu găvanele goale – imaginea care însoțește toate poveștile de groază atunci când ,,doamna cu coasa’’ ia forma unui personaj în carne și oase.Oricât de mult am dori sa nu fie adevărat, simpla imagine a unui morman de oase e suficientă să ne pună pe fugă.De obicei, toți facem prima oară cunoștiință cu moartea la o vârstă fragedă, fără să ne dăm seama și fără să-i știm numele.Apoi, pe măsură ce creștem, începem să o ,,vedem’’ cum plutește în jurul nostru, luându-ne ființe dragi, persoane pe care le regretăm pentru că nu le-am cunoscut mai bine, străini de care nu auzisem niciodată înainte.Apoi, desigur, vine ziua în care ne întâlnim cu ea față în față.Moartea parcă e de vină pentru tot, pentru fragilitatea lucrurilor, pentru dispariție și pentru uitare.O urâm și ne temem de ea deopotrivă. Suntem siguri că : a)este nemiloasă; b)atunci când au loc catastrofe și ucideri în masă, lumea devine terenul ei de joacă. 

  

   Dar daca toate ,,prejudecățile’’ pe care le avem despre moarte ar fi greșite?

   Zvonul cum că razboiul și moartea sunt cei mai buni prieteni l-a inspirit și pe Markus Zusak (,,cine s-ar descurca mai bine să spună o poveste plasată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial?Până la urmă, moartea a fost peste tot în vremea aceea...’’). La început ,,legendele'' și-au spus cuvântul – paginile dezvăluiau aspectul macabru,iar morții îi plăcea la nebunie rolul său și cruzimea sa caracteristică.Dar o imaginație vie poate schimba orice, iar o idee noua e perfectă ca să te pună pe gânduri.

  ,,Hoțul de cărți’’ vorbește despre moarte, dar nu în felul în care s-a vorbit până acum. Răsuflarea ei se simte printer pagini … la propriu, deoarece ea este cea care narează totul.Uneori, am simțit tonul unei confesiuni în care acuzatul vrea să-și ,,spele imaginea,, . Începe cu un ,,mic adevar’’ :

,, Vei muri.  Încerc,cu toată onestitatea,să fiu veselă cu privire la acest subiect,deși majoritatea oamenilor sunt stânjeniți să creadă în mine, în ciuda protestelor mele. Vă rog, aveți încredere în mine! Cu siguranță, pot fi veselă. Pot fi amabilă. Agreabilă. Afabilă. Și astea-s doar cele cu litera a. Doar nu mă ruga să fiu drăguță. Drăguță nu are nimic de-a face cu mine. ’’

   Oamenii nu sunt singurii care au parte de job-uri pe care le urăsc sau de sarcini neplăcute pe care sunt obligați să le îndeplinească.Naratoarea se confruntă cu aceeași problemă.A fost prin multe locuri și a văzut destule încât să-și dorească o vacanță; e suficient de înțeleaptă încât să privească războiul cu mult mai multă neplăcere decât oamenii care l-au provocat sau decât cei care au alergat spre el.Într-o lume crudă, moartea are sufletul unui artist, iar singura ei consolare sunt contemplarea culorilor și poveștile oamenilor.  

,, Da, am văzut foarte multe lucruri în această lume.Asist la cele mai mari dezastre și lucrez pentru cei mai mari răufăcători.

   Dar mai sunt și alte momente.

   Există unele povești (doar câteva, după cum am sugerat mai devreme) cărora le permit să mă distrugă în timp ce lucrez, exact cum fac culorile.Le iau din cele mai ghinioniste și neobișnuite locuri și mă asigur că mi le amintesc în vreme ce-mi fac treaba. Hoțul de cărți este o astfel de poveste. ’’ 

,, într-unul dintre nenumăratele mele portofele, i-am păstrat povestea pentru a o spune și altora. Este una dintre nenumăratele pe care le port, fiecare în parte extraordinară. Fiecare fiind o încercare – o uriașă încercare riscantă – de a dovedi că voi și existența voastră umană meritați.

   Aici este.Una din câteva.

   Hoțul de cărți.

   Dacă aveți dispoziție, veniți cu mine.Vă voi spune o poveste.

   Vă voi arăta ceva. ’’

,, De fapt, este o povestioară, printre altele, despre:

• o fată

• niște cuvinte

• un acordeonist

• niște nemți fanatici

• un boxer evreu

• și destul de multe furtișaguri

L-am văzut pe hoțul de cărți de trei ori. ’’

PERSONAJELE

O poveste fără personaje e de fapt o pânză fără culori ...

Liesel Meminger - orfană, hoață de cărți, scuturătoare de cuvinte

,,Era o fată.

   În Germania nazistă.

   Ce convenabil era că descoperea puterea cuvintelor.’’

   Când Liesel a ajuns la familia Hubermann, iar Germania își schimba fața, ea nici măcar nu știa ce înseamnă cuvântul comunist.Când o va face, va înțelege că este și motivul pentru care părinții ei au dispărut și câte poate ascunde un cuvânt. Găsește Manualul groparului în ultima zi în care-și vede mama și fratele,carte care înseamnă un adio și un început.Destinul i-a aruncat la picioare Manualul groparului,intuiția a facut-o să-l vadă,iar dorința de a-l citi a motivat-o să descopere cuvintele.Și cum după o carte urmează întotdeauna alta,Liesel nu s-a limitat numai la aceasta.Furtișagurile continuă pe baza principiului ,,când viața te fură,trebuie să o furi înapoi’’.Cum poate un cititor pasionat,chiar și unul în devenire,să supraviețuiască fără ele?Învață cuvintele alături de Hans, Max o învață cum să le pună în slujba imaginației și să coloreze lumea cu ele, iar nevasta primarului îi pune biblioteca la dispoziție (într-un fel...). Toți o ajută pe Liesel să intre în universul literaturii și să-și revendice menirea de scuturător de cuvinte,să împrăștie cuvinte de parcă ar fi praf de zâne.Când te gândești că totul a început cu niște cuvinte zugrăvite pe pereții pivniței... 

,, Aveți încredere în mine, cuvintele urmau să vină, și când vor fi sosit, Liesel le va ține în mână ca pe niște nori și le va presăra ca o ploaie. ’’

,, Am urât cuvintele și le-am iubit, și sper că le-am orânduit bine. ’’ (L)

Rosa și Hans Hubermann

,, Nu aștepta cu adevărat vreun cadou, știind că Hubermannii erau practic lefteri, încă plăteau datorii și chirie mai rapid decât veneu banii.Poate o mâncare ceva mai bună. Spre surpriza ei, în ajunul Crăciunului, după ce a fost la biserică, la miezul nopții, cu mama, papa, Hans junior și Trudy, a juns acasă și a găsit ceva împachetat în hârtie de ziar sub bradul de Crăciun.

   -De la Sfântul Nicolae, zise papa, dar fata nu s-a lăsat păcălită.

   Îi îmbrățișă pe ambii părinți sociali, care aveau încă zăpadă ninsă pe umeri.’’

Numele nu putea să fie mai potrivit. Precum un trandafir înconjurat de spini, inima Rosei se ascunde în spatele unor ocări de fațadă pe care le are pregătite pentru toată lumea.La început, când te lovești de caracterul ei rece și dornic de harță, ai putea cu ușurință să crezi că ai de-a face cu prototipul mamei vitrege, care ia în grijă un copil doar din obligație și îi reamintește constant unde îi e locul.În cazul ei, afecțiunea este bine închisă sub lacăt, dar reușește uneori să se arate la suprafață.Face tot ce poate pentru cei dragi și se descurcă în situații critice.Genul de femeie care te-ar îmbrățișa și apoi te-ar trimite la plimbare de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.Hans – acordeonist, zugrav și cel caruia Liesel nu așteaptă prea mult să-I spună papa. Amintind cumva de Atticus Finch din ,,Să ucizi o pasăre cântătoare’’, bunătatea, înțelepciunea și corectitudinea de care dă dovadă Hans stârnește în cititor doar admirația și respectul. Singurul rău pe care-l face este neintenționat, rezultat al acțiunilor prin care dorea să facă ce e mai bine.Fără să stăpânească el însuși pre bine cititul și cuvintele, o îndrumă pe Liesel în marea pasiune a vieții sale.Alături de el, hoțul de cărți va învăța ce înseamnă adevărata dragoste părintească și bunătatea, într-o lume care se clatină permanent într-o parte și cealaltă a balanței.Hans este un personaj pe care ajungi să-l îndrăgești atât de mult încât ai vrea să-i construiești o statuie.

Max Vandenburg - băiatul cu păr precum penele

,, Unde e lupta? se întreba el.

   Unde e voința de a mai rămâne? (...)

   Când moartea o să mă prindă, a jurat băiatul, ea va simți pumnul meu în față.’’

Evreul poveștii, cel căruia unii vor să-i facă rău, iar alții încearcă să-l salveze.Prezența lui îți amintește de neputința de a proteja și de a lua apărarea cuiva în fața cruzimii și credințelor oarbe ale altora. Țara se întoarce împotriva sa și a familiei sale.Cariera sa de boxer se încheie,iar cel care odată era obișnuit să învingă prin propriile forțe trebuie să depindă de destin și de sprijinul celorlalți. Este salvat de o promisiune și ajunge în pivnița Hubermannilor,unde găsește adăpostul de care are nevoie.

,, Odată cu trecerea timpului, eu și fata am înțeles că avem unele lucruri în comun. ’’

   La fel ca Liesel,Max este adus în casă după ce familia i-a fost luată.Dar asemănările dintre ei nu se opresc aici.Este singurul membru al familiei care-i înțelege dragostea pentru cărți. Împreună fac o echipă bună.Atras și el de cuvinte, o încurajează pe Liesel să se joace cu ele,să construiască cu ajutorul lor imagini de o frumusețe cât mai mare.Cu interesul ei pentru cunoaștere și ideile copilărești, îl distrage pe Max de la lumea de afară și îi păstrează mintea limpede.Având în vedere părerea pe care o ai despre oamenii care împart pumni în stânga și-n dreapta, Max îți depășește cu mult așteptările.Este o fire calmă, gânditoare, inteligenta,profundă,atrasă de literatură și vorbe înțelepte.

Rudy Steiner  - băiatul cu părul de culoarea lămâii

,, El era nebunul care se pictase negru și învinsese lumea.Ea era hoțul de cărți fără cuvinte.’’

,, Nebun sau nu, Rudy a fost mereu destinat să-i fie lui Liesel cel mai bun prieten.Cu siguranță, un bulgăre în față era începutul perfect pentru o prietenie îndelungată.  ’’

(pe parcursul lecturii îmi tot venea să-i zic Ruby :)

   Atletul său favorit este Jesse Owens, un atlet de culoare.Vă mai amintiți atunci când erați mici și admirați atât de mult un personaj din desene sau un jucător de fotbal încât vroiați să aveți stickere, tricouri,rechizite cu fețele lor? Ruby și-a admirat idolul până la extrem: a alergat pictat în negru în țara naziștilor care pândeau de peste tot. A știut că vrea să fie prieten cu Liesel de cum a văzut-o.Escapadelel lor copilărești – întrecerile, ciondănirile amuzante, furtișagurile – au umplut paginile de viață și de melancolia vacanțelor de vară ale anilor trecuți. Escapade în care au lăsat în urmă pentru câteva ore case cenușii, foamete și neliniște.  


De fapt, nu știu câți dintre noi se pot lăuda cu asta,dar am auzit povești de la părinți/bunici care apelau și ei la furtișaguri de mâncare în timpul perioadei comuniste. Modurile în care se furișau,în care se ascundeau /fugeu de paznic și la sfârșitul zilei își împărțeau prada sunt redate asemănotor în carte.Acest amestec dintre narațiunea cărții și poveștile auzite m-a amuzat într-un mod plăcut.Ambele surse se susțineau una pe cealaltă și totul a devenit credibil.Singura cale de a menține istoria și tot felul de cunoștințe cât mai vii este aceea de a le transmite mai departe.Sunt tot felul de povești care merită reamintite.

ÎN SPATELE CORTINEI GERMANIEI NAZISTE

“ Avem în minte aceste imagini cu băieţi mărşăluind impecabil şi salutând cu Heil Hitler şi ideea că toată lumea în Germania gândea la fel. Dar mai existau copii rebeli care nu respectau regulile şi oameni care îi ascundeau pe evrei şi pe alţi oameni în casele lor. Aşadar, Germania nazistă avea şi o altă latură” declară Zusak într-un interviu publicat în The Sydney Morning Herald. 

  

   La istorie mereu auzeam Germania a făcut asta,aia,a complotat cu x,l-a atacat pe y,a lăsat în urmă un număr cu destule cifre de oameni morți.Țara celor dornici de supremație și capabili de fapte odioase – genul de țară în care toată lumea aruncă cu roșii în timp ce o huiduie.

   Dar nimeni nu mi-a spus că lucrurile nu stăteau chiar așa.Nimeni nu mi-a spus că naziștii,oricât își venerau rasa,ridicau armele împotriva propriilor oameni – germani care nu înțelegeau ce e cu toată ura asta împotriva altora,germani care au văzut cum prieteni și vecini (evrei sau nu) de-ai lor erau jefuiți, aruncați în stradă,persecutați, germani care erau pedepsiți dacă încercau să se opună și să fie oameni, germani care nu prea aveau ce mânca și a căror viață era constant în pericol.Cărți care au în centru oamneni simpli ai Germaniei naziste ne arată clar că mulți dintre ei (cei care nu îl venerau pe Führer și ideile lui și care nu erau psihopați înnăscuți sau avizi de putere) au avut de suferit de pe urma războiului altora la fel ca restul. 

CUVINTE ȘI CĂRȚI

Ştiu bine că oamenii se cuceresc mai uşor prin cuvinte decât prin cărţi: toate mişcările importante înregistrate de istorie datorează mult mai mult oratorilor decât scriitorilor.

Adolf Hitler în Mein Kampf, Prefaţă (1924)

„Cuvintele. De ce trebuiau să existe? Fără ele, nu ar mai fi nimic din toate astea. În lipsa cuvintelor, Fuhrerul nu era nimic. Nu ar fi prizionieri care șchiopătează, nevoia de consolare sau de trucuri cu vorbe care să ne facă să ne simțim mai bine. La ce sunt bune cuvintele?”

  Vrăjitorii combinau ingrediente pentru a-și desăvârși poțiunile.Meșteșugul de a împleti cuvinte necesită cumva același farmec.Unul are bagheta, celălalt condeiul, ambii folosesc magie.Dar, la fel ca-n cazul magiei (albă sau neagră), așa și cuvintele pot fi folosite ca o binecuvântare sau ca un blestem.Depinde de om și de scopul în care vrea să le folosească. Vrăjitorii care le mânuiesc – scuturătorii de cuvinte – au puterea de a schimba vieți.Se luptă între ei, fiecare pentru cauza în care crede.Un mod de a-și materialize vraja îl reprezintă cărțile. Mii de cuvinte combinate pentru a stârni suflete, pentru a crea o ancoră împotriva derivei – atunci când timpul vrea să deschidă un gol între trecut și prezent,iar cunoștiințele pentru care omenirea a sacrificat ani ca să le afle și memoriile tuturor riscă să fie pierdute.De asemenea,nimeni nu poate manipula fără cuvinte.

   La fel ca și hoțul de cărți, îți poți ascunde fața în spatele coperților și te poți adăposti în mirosul paginilor atunci când realitatea delăsătoare bate la ușă. Moartea are poveștile oamenilor,iar oamenii au poveștile cărților,poveștile altora.Poate că unii dintre noi ar fi cam sceptici… ,,Cui îi arde de citit atunci când bombele cad din cer, iar oamenii mor pe capete ?! ‘’ Ar trebui să ne fie milă de cei care nu supraviețuiesc realității cu ajutorul cărților,muzicii sau al artei în general, de cei care nu caută frumosul și se mulțumesc cu puțin.

   Faptul că Liesel salvează o carte din cenușa unui foc muribund poate fi privit simbolic. Oricât ai vrea să scapi de ele, micuțele astea mereu vor scăpa cumva din ghearele distrugerii.Cei care au căzut sub vraja lor înțeleg dorința de a le fura și cu greu rezistă tentației.

   Am vrut să-i vorbesc hoțului de cărți despre frumusețe și brutalitate.Dar ce-i puteam spune despre acele lucruri pe care deja le știa?Am vrut să-i explic că, în mod constant, supraestimez și subestimez omenirea – că rareori pur și simplu o estimez.Am vrut să o întreb cum același lucru putea fi și urât, și plin de glorie, iar cuvintele ei atât de osânditoare și strălucite.Nici unul dintre aceste lucruri însă nu mi-a ieșit din gură. Tot ce am fost capabilă să fac a fost să mă întorc spre Liesel Meminger și să-i spun singurul adevăr pe care-l știu. l-am zis hoțului de cărți și vi-l spun acum dumneavoastră.

∞ O ULTIMĂ OBSERVAȚIE DE LA NARATOAREA DUMNEAVOASTRĂ ∞ Sunt bântuită de oameni.

De la prima până la ultima pagină, ,,Hoțul de cărți’mi-a dat numai stăricontradictorii. Citeam sau nu o carte pentru ,,copii’/tineri? (Pentru că,dintr-un motiv sau altul,mulți au impresia că toate cărțile pentru adolescenți se rezumă la idile,ființe supranaturale și finaluri fericite…).Până la urmă,cred că maturii și copilăroșii ar trebui să încheie o înțelegere: este o carte pentru toate vârstele. Poți simți din cauza atât pierdere, cât și speranță,iar prin cuvintele ei lumea poate fi incertă și periculoasă sau plină de posibilități. Naratoarea noastră nu este singura impresionată – amestecul ăsta de bunătate și răutate al oamenilor te lasă fără grai și cu multe semen de întrebare. Presupun că dacă lucrurile ar sta altfel,până și realitatea ar primi critici literare.Cine știe?Poate numai complexitatea noastră și faptul că avem două ,,fețe’’ face moartea atât de interesată de poveștile noastre. Nu știu dacă a existat sau nu o Liesel Meminger,un copil care să se îndrăgostească de cărți în vremurile tulburi ale unui război. Putem rămâne cu idea că măcar cineva – oricine – a avut inspirația să-și asume rolul ăsta, că a liniștit spiritele agitate ale celorlalți printr-o ploaie domoală de cuvinte.

Aprecieri

„Te pune pe gânduri, este o proză triumfătoare și tragică în același timp, îți taie răsuflarea."

(The Guardian)

„Superbă și deosebit de ambițioasă.Este genul de carte care îți poate schimba viața, e credibilă și plină de speranță." (The New York Times)

„O poveste care te marchează și te cucerește." (The Miami Herald)

„Povestea este remarcabilă prin tragismul ei unic şi pentru că este nevoie de un talent special să poată fi redate momentele sale de frumuseţe printre ruine"(Philadelphia Inquirer)

„Zusak a făcut un lucru util suspendând povestea pe experienţa unui civil german, nu pe a unui supravieţuitor din lagăr, umanizând alegerile pe care oamenii simpli a trebuit să le facă în faţa Führer-ului"(San Francisco Chronicle)

„Dincolo de primele pagini care pot părea confuze la prima vedere, cititorul va fi absorbit şi mistuit de poveste" (Washington Post)

„Markus Zusak nu a scris într-adevăr 'Harry Potter şi Holocaustul', dar se simte în acest fel. 'Hoţul de cărţi' balansează la limita ficţiunii pentru adulţi şi tineri (...) Deplânge mizeria umană, dar sărbătoreşte puterea limbajului. Poate încuraja adolescenţii să citească, are elemente de fantezie. şi este o carte care conferă o automulţumire strălucitoare celui care este dispus să se confrunte cu ea". (New York Times)

Detalii

Editura: RAO

An apariție (lb.ro.): 2011,2014; (originală)2005

Nr. pagini: 568

Filmul: The Book Thief