Ne unește o alianță, una neobișnuită, făurită din sânge și
trădare. Suntem legați, conectați și luptăm împotriva lui..., împotriva tuturor
celor care ne-au amăgit, împotriva lumii care se află pe punctul de a fi
sfâșiată din interior.
Ne așteaptă tăcerea.O ceață cenușie, jilavă plutește peste
ruinele din Naercey, aducând cerul atât de aproape de noi, că l-aș putea
atinge. Este rece, se simte frigul toamnei, acest anotimp al schimbării și al
morții. Deocamdată nu se vede nimic pe cer, nu au apărut încă avioanele care să
distrugă un oraș distrus deja. Impunându-ne un ritm alert, Farley ne conduce de
la șine către bulevardul larg și pustiu. Ruinele se cască în fața noastră ca un
canion, mai întunecate și mai zdrobite decât îmi aduc eu aminte.
... mă las într-un genunchi pe covorul de frunze, ca să-mi
camuflez cămașa roșie și părul castaniu printre culorile toamnei.
Problema cu căldura este că, indiferent cât de frig ți-ar fi,
indiferent cât de mult ai dori să te încălzești, în cele din urmă se dovedește
a fi prea multă. Îmi amintesc de atâtea ierni petrecute cu fereastra
întredeschisă, ca să intre aerul rece și să compenseze căldura focului care
ardea în camera de la parter, unde se afla familia mea. Era ceva în aerul
înghețat care mă ajuta să dorm. Iar acum, adierea vântului de toamnă mă ajută
să mă calmez, mă ajută să uit ... Apusul de soare a pictat pe cer dâre din ce
în ce mai întunecate de roșu și de portocaliu... Adăpostul este construit pe
creasta unui deal, în mijlocul unui luminiș vast dintr-o pădure. În fața lui
șerpuiește o vale cu copaci, lacuri și o pâclă învolburată. Am crescut în
pădure, dar locul acesta mi se pare la fel de străin cum mi s-au părut Archeon
și Reședința Soarelui. Din câte reușesc să văd, aici nu-i nimic făcut de mâna
omului și nici nu aud larma îndepărtată a vreunui cătun sau oreșel de
provincie... locul acesta seamănă cu regiunea Marilor Păduri – o zonă
sălbatică, cu lanțuri de munți verzi și cu o tundră înghețată pe granița cu
Ținutul Lacurilor. Având o populație puțin numeroasă, guvernată de fiorii din
Casa Gliacon, regiunea este o ascunzătoare excelentă.
Mă ghemuiesc în vizuina ce-mi ține loc de dormitor, încercând
să mă conving că acum trebuie să fiu singură. În alte nopți detest această
cămăruță izolată, detest separarea de ceilalți. Acum o urăsc și mai tare, dar
nu mă pot hotărî să mă alătur tovarășilor mei. Îi aștept să adoarmă ca să încep
să rătăcesc prin jur. Iau cu mine o pătură, dar aceasta nu reușește să mă apere
nici de frigul de afară, nici de cel pe care îl simt în inimă.
Îmi spun că aerul rece al toamnei târzii mă împinge să intru
în camera lui, nu golul din suflet. Nu abisul înghețat care se adâncește de
fiecare dată când dau greș. Nu biletul pe care îl am în buzunar și care mă
arde.
Pe podea dansează câteva flăcări, într-un șanț mic, mărginit
de pietre. Chiar și în lumina stranie a focului, reușesc să-mi dau seama că nu
doarme. Flăcările i se oglindesc în ochi...
Urși... în regiunea Marilor Păduri sunt animale sălbatice din
belșug. Cerbi uriași cu coarne rămuroase, vulpi curioase și, din când în când,
câte un lup al cărui urlet răsună peste dealuri și văi.
Avoinul nostru se avântă peste o sumedenie de văi, fiecare
mărginită de un șir de munți. Parcă ar fi fost săpate de oameni, așa arată de
sus. Parcă un uriaș nervos ar fi zgâriat pământul cu unghiile lui lungi. Însă
formele acestea de relief nu au fost realizate de argintii – sunt prea mari,
chiar și pentru megalomania lor. Terenul a fost adus la forma de astăzi de o
forță mult mai mare și mai distructivă, în urmă cu mii de ani. Toamna
sângerează peste ținut și pictează pădurile în nuanțe de foc.
Și toată starea mea de ușurare se duce pe apa sâmbetei,
înlocuită de o emoție ciudată, pe care nu o pot identifica. Nu-i teamă, dar
nici furie. Nu, este cu totul altceva. Dor.
Afară vuiește furtuna, înăuntru arde focul, iar eu îmi pot închipui că
suntem un băiat și o fată, cuibăriți unul lângă altul sub o casă pe piloni,
adăpostindu-se de vaierele toamnei. Ce bine ar fi să existe cineva care să
poată da timpul înapoi și să-mi redea acele zile. Atunci aș ține la ele ca la
ochii din cap, în loc să mă vait de frig și de foame.
... ies în furtuna de afară. O pală înghețată de vânt și
ploaie mă izbește în față...
Eu sunt
fetița cu fulgerele.
Norii plumburii sunt grei de ploaie și de zăpadă...
Încerc să privesc prin ploaia deasă, ignorând senzația de
usturime pe care mi-o dau stropii ei înghețați. Nu contează că am pe mine o
haină groasă de iarnă, pentru că m-am udat până la piele și mi-au înghețat
degetele de la mâini și de la picioare. Dar fără să-mi amorțească. Simt absolut
totul, de la firele care-mi pulsează sub piele și până la lucrul acela de
dincolo de nori, care bate încet, aidoma unei inimi negre. Cu cât mă concentrez
mai mult asupra lui, cu atât își intensifică bătăile și parcă începe să sângereze.
În furtuna asta puternică se învârtesc degete de electricitate statică pe care
nu le pot vedea și se încâlcesc în norii de ploaie, aflați la înălțime mai
mică. Mi se ridică firele de păr de pe ceafă când se formează o altă furtună,
în trosnete electrice. O furtună cu fulgere. Strâng pumnul și sper să se audă
ce am creat.
Mai multe detalii despre carte aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu