LOST IN WONDERLAND: Povestiri despre Prietenii mei - Silvia Kerim

’’ Pentru cine nu știe – să spunem aici că în prefața primei ediții a acestei cărți îl rugam pe Moș Crăciun să aducă în sacul lui uriaș și nevăzut nu numai darurile obișnuite pentru copii mici și copii mari. Ci și, ca un demn învățăcel al Sfântului Francisc de Assisi – multă dragoste fierbinte pentru necuvântătoare. Și dorința de-a le ocroti în aceste vremuri tulburi în care nenumărate specii de magnifice viețuitoare sunt pe cale de-a dispărea de pe Pământ. La această a doua ediție a cărții vreau doar să-mi exprim bucuria de a constata că numărul celor ce iubesc animalele sporește întruna. Și la noi și-n alte părți ale lumii.

Și mai doresc să-mi exprim admirația pentru splendoarea ilustrațiilor, pentru magica lumină cu care ele mi-au îmbogățit povestirile.’’ Silvia Kerim

Animalele... Pentru unii sunt cei mai buni prieteni, pentru alții javre sau simple animale și atât. Unii le văd ca fiind suflete inocente și demne de iubire și atenție, alții le consideră animale mânate de instinct, care nu se pot ridica la statutul de ființe raționale. Unii le adoră, iar alții își descarcă nervii pe ele. Că nah, din ’’păcate’’ pentru ei e ilegal să rănești/omori oameni, așa că se folosesc de animale, care nu au cum să se apere și nici să-i reclame. Asta pentru că respectivii ’’oameni’’ simt nevoia să lovească ’’ceva ’’ și chiar să-i ia viața.

Fie că recunoaștem sau nu, în mai mult de jumătate din cazuri, animalele sunt victime. Și atunci apare întrebarea: cum de ne mai suportă și au încredere în noi, cum de ajung să ne iubească? Uite că o fac.

Silvia Kerim a adunat laolaltă povești care arată loialitatea de care sunt în stare necuvântătoarele și finalurile fericite de care au, uneori, parte. Poveștile nu sunt lungi (cartea ar putea fi ușor citită într-o singură zi), dar fiecare este una cu tâlc, doar că mesajul ei nu este unul ascuns. Poveștile SK sunt spuse pe un ton suav, de către cineva care le-a trăit sau le-a auzit în calitate de iubitor de animale și care știe cu siguranță ceva ce mulți nu par să înțeleagă. În poveștile astea (dar și în cele care există dincolo de paginile cărții) animalul și omul se salvează reciproc. Odată ce s-a format legătura aia de prietenie între cele două specii, fiecare are câte un aliat credincios pentru totdeauna, iar moartea sau boala uneia dintre părți ia ceva din cealaltă.

Ilustrațiile sunt geniale și însoțesc textele într-un mod magic. Atât ilustrațiile, cât și cuvintele îți ajung la inimă, iar SK a reușit astfel să păstreze vie imaginea ființelor pe care le-a iubit atât de mult.

’’... ținându-l în brațe, îi declar cât este el de frumos și cât îl iubesc eu. Și iată că declarațiile mele și ocrotirea mea au produs un efect neașteptat: pe blana neagră – între timp lucioasă și curată – a lui Motă au început să apară, una după alta, la început timide și apoi tot mai hotărâte și mai vizibile, mici pete albe, la fel de frumoase ca stelele cerului. Numai că ele, stelele de pe cer, sunt reci. Nu au și nici nu dau căldură. Ale lui Motă sunt fierbinți, ca și dragostea lui pentru mine, pentru casa care acum e și casa lui. Și mai e ceva de spus în finalul acestei povești adevărate: stelele nu au apărut numai pe blana lui Motă, făcându-l să arate ca un superb motan șprițat. Ele s-au ivit și în inima mea. Îmi dau căldură când simt că mi se face frig de-atâta urât și rău în lume.’’

’’... Și-n urma ei, casa a fost golită de tot ce se putea lua din ea. La ’’golire’’ au participat rude, prieteni și cumpărători. Pe Țiți nu l-a vrut nimeni.Așa că motanul Țiți – roșcat, bucălat, dar nu prea tânăr – a rămas singur în livada uriașă, pustie. În săptămânile când stăpâna lui stătea pe la spital, Țiți obișnuia să o aștepte cu credință să vină acasă, lângă el. O aștepta la locul lui obișnuit, adică pe pervazul de afară al dormitorului, cu ochii țintă la poartă.’’