’’-Godfrey,
adu altă lumânare; întunericul e primejdios!’’
Nuvelele:
● Ceaiul
Verde
●
Carmilla
●
Paracliserul mort
●
Pictorul Schalken
Într-o zi
sau într-o noapte de toamnă, cu ploaia care lovește geamul și vântul rece care
te face să te ghemuiești în pătură, nimic nu se compară cu o poveste de groază
care să te facă să simți și mai tare frigul.
J.S.L.F.
este acum unul dintre scriitorii mei preferați. Nuvelele lui sunt numai bune
pentru anotimpul ăsta, în special pentru luna Halloween-ului, fiind pline de
supranatural, groază și mister.
Paracliserul mort – nuvela a
început într-un mod poetic... asta până cand termini primul
paragraf.
’’Apusurile erau înflăcărate, nopțile erau
lungi, vremea geroasă, dar plăcută, iar Crăciunul, minunatul herald al Anului
Nou, bătea la ușă, când un eveniment – despre care încă se mai povestește la
gura focului, iarna, cu fiori de groază pe care trecerea anilor i-a îndulcit,
i-a prefăcut în agreabili – a avut loc în frumosul târgușor Golden Friars și a
marcat, ca scenă a catastrofei, vechiul han cunoscut pe o arie largă în
ținuturile Northumbriei cu numele de George and Dragon.
Toby
Crooke, paracliserul, zăcea mort în fostul șopron al poștalionului din curtea
hanului.’’
Într-un sat în care toată lumea cunoaște pe toată lumea,
Crooke este a fost fiul risipitor și oaia neagră a întregii comunități.
După o absență de 12 ani, acesta revine în satul natal total schimbat și dornic
să-și îndrepte comportamentul. Acum, după ce cadavrul său este găsit într-o
ipostază care anunță evident un jaf nedus până la capăt, adevărata fire a
paracliserului iese din nou la iveală, iar anii în care a lipsit din sat fără
ca nimeni să știe ceva de el devin un motiv de speculații și bârfe.
’’Multe
lucruri ieșeau acum la lumină și se discutau despre el (...) Circulau povești,
pe șoptite, în Golden Friars despre Toby Crooke (...) Aceste povești se
refereau, deși tulbure, la perioada lungă în care lipsise din târgul său natal,
dar nu luau o formă bine definită și nimeni nu le putea atribui vreunei surse
autentice.’’
Nimeni nu
știe sigur ce a făcut, iar zvonurile apărute sunt din ce în ce mai șocante
pentru cei care au trăit cu el. Cert este că faptele lui rele au fost atât de
’’impresionante’’ încât un străin pe un cal negru își face apariția noaptea la
han, căutându-l pe paracliserul mort.
Ceaiul Verde și Carmilla sunt relatări din ’’colecția
de documente’’ a doctorului german Martin Hesselius, detectiv care se folosea
de cunoștințele sale medicale și de cele oculte pentru a rezolva cazuri
inexplicabile. Vocea unui narator anonim, învățăcel de-al lui Hesselius, scoate
la iveală notele asupra cazurilor și corespondența doctorului cu privire la
aceste evenimente.
Ceaiul Verde
’’Domnul
Jennings este un bărbat foarte manierat. Oamenii, totuși, observă ceva
neobișnuit, o impresie un pic ambiguă. Un fapt ce cu siguranță contribuie la
această impresie și de care lumea nu-și amintește sau nu-l remarcă distinct.
Dar eu l-am remarcat aproape imediat. Domnul Jennings are un fel particular de
a se uita într-o parte spre covor, de parcă ochii lui ar urmări ceva
mișcându-se acolo. Acest lucru, firește, nu se întâmplă permanent, ci doar când
și când, însă destul de frecvent cât să-i confere o anumită ciudățenie, cum
spuneam purtărilor sale, iar în privirea asta piezișă de-a lungul covorului e
ceva deopotrivă sfios și îngrijorat.’’
Hesselius își dă seama că este ceva ciudat la reverendul
Jennings, iar cel din urmă solicită ajutorul doctorului. Nebunie sau nu,
reverendul susține că este urmărit de o apariție stranie, un demon care a
luat forma unei maimuțe cu ochii roșii
și a cărei prezență devine din ce în ce mai terifiantă și nocivă. Apariția îi
întunecă judecata, îl izolează de restul lumii și îl împinge la rău, amenințând
să-i ia mințile și viața. Rămâne întrebarea dacă bântuirea este reală sau dacă
totul este de fapt în mintea reverendului Jennings.
Carmilla
Nuvela asta urmează scenariul clasic al poveștilor cu vampiri:
un străin apare de nicăieri, un străin carismatic și fermecător, cu trăsături
și gesturi stranii – are dinții mai ascuțiți, o piele palidă, dar o frumusețe
ieșită din comun, se ferește se soare și dispare uneori inexplicabil, te face
să simți o atracție irevocabilă față de el.
(... aici e vorba de o vampiroaică care seduce fete, da’nah deal with it!... suntem în
secolul al XXI-lea)
’’...se
pare că am fost cumva destinate, din frageda noastră copilărie, să fim
prietene. Mă întreb dacă și tu te simți la fel de ciudat atrasă de mine cum mă
simt eu de tine; n-am avut niciodată o prietenă – oare o să-mi găsesc una acum?’’
Într-un schloss
(castel) din Stiria, într-un loc foarte
singuratic înconjurat de păduri și ruine și de sate aflate la km depărtare,
protagonista, tatăl ei și ceilalți locatari tânjesc după ceva companie umană.
Dorința le este îndeplinită când tânăra Carmilla își face apariția într-un mod
neașteptat. Misterul plutește în jurul nou-venitei, mai multe tinere din zonă
suferă de o boală suspectă, iar ruinele din apropiere ascund secrete.
’’Înfățișarea
ei n-a pierdut nimic din farmec la lumina zilei – era, cu siguranță, cea mai
frumoasă făptură pe care o văzusem vreodată...’’
P.S:acum am înțeles de ce spunea cineva că fără Carmilla nu ar fi existat Dracula. Se pare că Stoker a preluat
multe trăsături vampirești de aici.
’’Ceea ce mi-a spus se reducea la mai nimic,
după criteriile mele de apreciere nerezonabile. Totul se limita la trei vagi
mărturisiri:
Întât, că numele ei era Carmilla.
Apoi, că familia ei era foarte veche și
nobilă.
Și, în sfârșit, că locuința ei era undeva
spre apus.
N-a vrut să-mi spună numele familiei sale,
nici emblema heraldică, nici numele domeniului ei, nici măcar țara în care
locuia.’’
P.S.S: cred că oamenii din
secolul ăla au fost șocați de deznodământ, dar, hai să fim serioși, cred că
noi, generația filmelor și serialelor cu vampiri, am fi urmărit fiecare indiciu
și ne-am fi dat seama imediat ce este
Carmilla de fapt... duh!
Am’’văzut’’destule, ca să zic așa.
P.S.S.S: mi-a plăcut modul în care autorul înfățișează aici
caracterul vampirului - ’’Vampirul, în
viziunea lui La Fanu este o ființă socială, puțin excentrică, situată între
viață și moarte, care nu este nici rea, dar nici bună, ci se comportă confom
instinctului său de prădător.’’
Pictorul Schalken – a fost o
poveste mai mult decât bestială!
Subiectul a fost unul sinistru și, întrucât este ultima nuvelă din volum, rămâi
cu gândul la ea și după ce ai închis cartea.
Strania
pictură a lui Schalken este în grija naratorului, care trimite mai departe
istoria acesteia, o istorie plină de romantism, tragedie și groază.
’’Sunt
unele picturi care îți insuflă, nu știu cum, convingerea că reprezintă nu doar
forme ideale și compoziții care au apărut în imaginația unui artist, ci scene,
chipuri și situații care au existat aievea. Și în această pictură stranie este
ceva care o marchează ca reprezentarea unei realități.
Și chiar
așa este, căci consemnează întocmai o întâmplare remarcabilă și misterioasă, și
imortalizează, în personajul feminin care ocupă locul proeminent în cadru, un
portret fidel al lui Rose Velderkaust, nepoata lui Gerard Douw, prima și mi se
pare că și unica iubire a lui Godfrey Schalken, Străbunicul meu l-a cunoscut
bine pe pictor; de la Schalken însuși a aflat înspăimântătoarea poveste a
picturii, și tot de la el a primit tabloul prin testament. Povestea și pictura
au devenit moștenire de familie și, după ce v-am descris-o pe cea din urmă, cu
voia dumneavoastră o să încerc să vă relatez legenda care s-a transmis odată cu
pânza.’’
Nuvela
este cu atât mai captivantă când afli (a trebuit să caut repede pe net ca să
fiu sigură) că Godfried Schalken chiar a existat. La fel a existat și pictura
’’Young girl with a candle’’ și mulet alte opere asemănătoare, în care doar
lumina unei lumânări îl ajută pe cel pictat să nu se piardă într-un întuneric
total.
’’-Godfrey,
adu altă lumânare; întunericul e primejdios!’’
Mai multe
detalii referitoare la carte găsiți AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu